Privilegiul istoriei, ca ştiinţă a evoluţiei umane, este acela că operează cu
informaţii care, odată descoperite, chiar dacă, din varii motive, rămân
neexploatate o vreme, nu pot fi eludate la nesfârşit decât cu bună ştiinţă.
Practicarea acestui gen de ignoranţă a văduvit poporul român
de o parte a propriului trecut, adesea cu intenţia clară de a nu supăra sau
deranja susceptibilităţile vecinilor vinovaţi de rapturi teritoriale şi
culturale. Neşansa de a se situa geopolitic "în calea tuturor răotăţilor",
cum plastic s-a exprimat cronicarul Grigore Ureche, a impus, în cea mai mare
parte a secolului trecut, situarea cercetărilor istorice într-o poziţie
defensivă şi a restrâns aria acestor cercetări la necesitatea apărării
drepturilor româneşti fundamentale asupra teritoriilor cuprinse în interiorul
graniţelor actuale ale ţării şi, mai grav, a acceptat instaurarea unui "tabu"
în privinţa trecutului istoric şi a genocidului cultural şi naţional la care
au fost supuşi românii rămaşi în afara fruntariilor. Aceste realităţi au
condus, printre altele, la ignorarea, dictată de raporturile cu puternicii
zilei, a contribuţiei românilor la istoria unor popoare şi state vecine.
De aceea este o datorie a istoriografiei româneşti actuale de
a relansa cercetarea istoriei românilor de pe baze ştiinţifice şi obiective.
Cu atât mai evidentă şi necesară este o astfel de cercetare în cazul poporului
român, cu cât el trăieste încă între graniţele a două state, România şi
Moldova, iar mai multe alte grupuri vieţuiesc în ţinutul Herţei, Bucovina,
Bugeac, teritoriile dintre Nistru si Nipru (Ucraina), la est de Tisa,
Voivodina, valea Timocului şi, prin ramurile sale sudice – aromânii,
meglenoromânii, istroromânii, rumerii – în alte zone din Bulgaria,
ex-Iugoslavia, Albania şi Grecia.Sursa
Spatiul carpato-danubiano-pontic a oferit conditii prielnice vietuirii inca
din paleoliticul inferior (2.000.000 ien), de atunci fiind locuit permanent pana
in zilele noastre.
Arheologia a adus la lumina zilei dovezi care atesta una din
cele mai vechi civilizatii din lume. Unul din cele mai vechi elemente a fost
dezgropat in satul Bugiulesti (com. Tetoiu, jud. Valcea) si anume un femur uman
care dateaza din paleoliticul inferior. Analiza cu C14 i-a determinat varsta de
1.800.000-2.000.000 de ani. Paleoliticul ne ofera o bogata cultura de prund cu
piatra folosita ca unelte gasite pe tot teritoriul tarii (m-tii Apuseni,
Depresiunea Sibiu ui, Valea Dunarii, vaile Prutului, Oltutlui, Argesului, etc).
Aceste unelte au fost folosite acum 1.000.000 de ani. Cele mai vechi arme si
unelte in adevaratul sens al cuvantului au fost gasite la Cotu Miculinti (jud.
Botosani). Varful de lance cu doua taisuri, harponul de pescuit,
toporul-tarnacop de miner, toate acestea au fost realizate acum 18.000 de ani.
Pamantul din zona Tartaria (jud. Alba) ne-a dezvaluit un alt vestigiu important:
Tablitele de la Tartaria. Varsta lor de 7.000 de ani le impune ca pr ima
exprimare a omului in scris, ele fiind cu 1.000 de ani mai vechi decat tablitele
sumeriene de la Djemet-Noar (6.000 ien).
Neoliticul ne ofera spectaculoase culturi cum ar fi cele de la Cris,
Gumelnita, Boian, Petresti, Vadastra si celebra cultura Hamangia cu statuetele
Ganditorul si Sotia sa care denota un inalt rafinament artistic si o tehnica
avansata (mil. 4-3 ien). Un alt moment de varf pe plan european il reprezinta
inegalabila ceramica policroma de la Cucuteni.
Inceputul mileniului 2 ien reprezinta inceputul epocii bronzului. Aceasta
epoca aduce doua revolutii in societatea carpato-danubiano-pontica: folosirea
uneltelor din metal si diferentierea tracilor in marele neam indo-european. In
aceasta perioada Transilvania este una din putinele regiuni ale lumii unde arama
devine la un moment dat principalul mijloc de productie. Ca urmare uneltele si
podoabele ajung la un inalt nivel de maiestrie. Descoperirile de la Sarata-M
onteoru, Poiana, Tufalau, Gusterita, Erna, s.a. relava acest lucru. Epoca
bronzului aduce si perfectionarea olaritului, dar si a medicinei, tamaduitorii
ajungand la un nivel destul de inalt pentru a putea vindeca fracturi si a
realiza trepanatii craniene.
In anul 1.000 ien incepe epoca fierului si aparitia unei civilizatii
originale si deosebite in spatiul carpato-danubiano-pontic: civilizatia
geto-daca. Prima perioada a epocii fierului (Hallstatul) dureaza la noi din 1000
ien pana in 500 ien. Aceasta perioada poate fi studiata prin numeroasele unelte
descoperite la Cetatenii de Vale, Comalau, Costesti, Craciunesti, Gradistea,
Mosneni, Poiana, Piscul Crasanilor. Brazdarele de plug, secerile, coasele,
topoarele, ca rligele de undite, armele (sica) si podoabele (fibulele si
bratarile pentru brat, cerceii), arhitectura (bordeiele de campie si casele de
munte, stanile, cetatile cu val de pamant si inatrituri) ne arata o civilizatie
originala si bine dezvoltata.
Adoua perioada a fierului (LaTene) este cea mai importanta din
istoria veche a Romaniei. Arheologia este ajutata acum de izvoare scrise,
detaliate care ne ofera o imagine completa despre civilizatia geto-daca.
Arheologia ne demonstreaza amploarea si gradul inaintat la care au ajuns
geto-dacii, perfectionandu-si uneltele, cetatile, armamentul, ceramica,
podoabele. Operele scriitorilor antici completeaza tabloul civilizatiei
stramosilor nostri aducand informatii de spre religia, stiinta, societatea si
politatica geto-dacilor.
Una din cele mai vechi stiri ni-i prezinta pe geti in anul 514 ien
opunand rezistenta regelui persan Darius care pornind impotriva scitilor,
ajunsese in teritoriile gete. Desi i-a invins pe getii dobrogeni, Herodot
continua, spunand ca getii sunt "cei mai viteji si mai drepti dintre traci". O
alta stire din aceeasi perioada provine de la Tucidide si ii mentioneaza pe
regii odryzi Sitalces si pe urmasul sau Seuthes conducand in sec. V ien o uniune
de triburi de la N Haemus si un trib getic care le platea 400 de talanti tribut.
Sofocle mentioneaza intr-un pasaj din Triptolem un rege get pe nume
Charnabon care domnea peste geti in jurul anului 500 ien.
Urmatorul rege in ordine cronologica este un personaj important desi
anonim, fiind cunoscut ca "rex Istrianorum". Pompeius Trogus ne relateaza
amanuntit incursiunea regelui scit Atheas in Dobrogea anului 339 ien. Acesta
intampina rezistenta regelui get care ii tine piept cu succes, insa moare din
cauze necunoscute, lasand drum liber prin Dobrogea, aliatului lui Atheas,
regelui Filip al II-lea.
Patru ani mai tarziu, in 335 ien, fiul lui Filip, Alexandru Macedon,
ajunge in conflict cu getii. De aceasta data insa nu in Dobrogea ci in dreptul
raului Arges. Ajuns la Dunare, pe malul nordic al fluviului s-a adunat in scurt
timp o armata getica de 4.000 de calareti si 10.000 de pedestrasi. Intr-una din
noptile urmatoare, Alexandru Macedon construieste peste Dunare un pod din
monoxile luate de la localnici si face o incursiune in teritoriul getic. Stim de
la P olemaios ca regele trac va trece prin bogate lanuri de cereale. Armata
getilor se retrage in cea mai apropiata cetate si considerand ca nu are sanse in
fata lui Alexandru Macedon, paraseste orasul cu copiii si femeile. Orasul ramas
pustiu ofera o bogata prada armatei macedoneene. In fruntea unei uniuni de
triburi dacice care intra in conflict cu Alexandru Macedon, poate chiar cea
pomenita mai sus se afla regele get Moskon. Dar Alexandru cel Mare plecase sa-i
pedepseasca pe triballi si acest fapt la care se adauga poate inospitalitatea
barbara sfarseste aici incursiunea sa in teritoriile getice.
Nu mult dupa aceste evenimente, generalul lui Alexandru Macedon,
responsabil in Thracia, Zopyrion, intra in conflict cu getii in anul 326 si este
sfaramat dupa cum laconic ne relateaza Curtius Rufus.
Anul 300 ien il gaseste in Getia pe Dromichaites, rege get care
conducea o puternica uniune de triburi capabila sa tina la distanta armata
marelui Lysimach. Teritoriile dobrogene au stat la baza conflictului dintre cei
doi. Regele trac a mobilizat armata care odata a apartinut lui Alexandru cel
Mare, in fruntea ei aflandu-se fiul sau Agathocles si in anul 292 ien a atacat
teritoriul regelui Dromichaites. Acesta il invinge pe trac luandu-l prizonier.
Scontand o li istire a lui Lysimach, Agathocles este eliberat si trimis acasa
incarcat cu daruri scumpe. Insa regele Lysimach va porni el insusi intr-o noua
expeditie de pedepsire a getilor cu o armata de 100.000 de ostasi. Dromichaites,
insa, se arata pentru a doua oara superior armatei macedoneene, Lysimach avand
aceeasi soarta ca si fiul sau. Operele literare ale lui Diodor din Sicilia si
Pausanias ne releva faptul ca regatul lui Dromichaites era o democratie militara.
Soarta lui Lysimach este discutata in public, r gele get convingandu-si ostasii
ca este in interesul lor sa nu-l pedepseasca pe regele trac ci sa incerce sa-si
atraga simpatia lui. In aceasta idee getii organizeaza in capitala Helis, un
banchet cu doua mese. La cea saraca s-au asezat getii iar la cea incarcata cu
obiecte pretioase si mancaruri alese, macedoneeni. Astfel Dromichaites il
convinge pe Lysimach ca nu are nici un interes sa-i cucereasca si o prietenie
intre cele doua popoare este solutia ideala. Aceasta colaborare va fi pecetluita
prin casato ria regelui get cu fiica lui Lysimach.
Tot in sec. III ien o inscriptie histriota afirma existenta unui
rege get care conducea o uniune de triburi dintre Muntenia si Moldova:
Zalmodegikos. Acest rege avea o influenta mare in zona, el fiind capabil sa tina
ostatici 60 de histrioti, sa blocheze veniturile majore ale cetatii milesiene si
sa blocheze pescuitul la gurile Dunarii. Istoria continua identic cu regele get
Rhemaxos care apara de atacatori orasele pontice. In jurul anului 200 ien,
Zoltes ataca Histria. Diplomatii milesieni obtin de la regele Rhemaxos 100 de
calareti dar prin interventia fiului sau Phradmon, numarul creste la 600.
Ultimii doi regi au condus amandoi in a doua jumatate a secolului III ien.
Evenimentele si geografia il propun pe Rhemaxos ca urmas al lui Zalmodegikos.
In acelasi spatiu munteano-dobrogean, anticul Iustinius, il
mentioneaza pe regele Oroles prin care getii inregistreaza un nou varf de
dezvoltare. In legatura cu acest rege aflam ca el continua pe linia lui
Dromichaites, daca nu si ca urmas la tron cel putin pe cea a pildelor. Regele
Oroles suferind o infrangere mai mult rusinoasa decat dureroasa, in fata
bastarnilor, isi pedepseste ostasii sa dorma cu capul la piciorele sotiilor si
devina sclavii acestora pana i si vor fi spalat rusinea in lupta, ceea ce se va
si intampla. Mai importanta din aceasta povestire este concluzia ca fata de
democratia militara a lui Dromichaites, Oroles are puteri depline asupra
ostasilor sai.
In anul 168 ien un personaj contestat de istorici, isi face aparitia
in scena istorica: Cloilios. Acest get conduce o armata de 10.000 de ostasi, iar
felul cum il prezinta Appian il impune ca rege a unui trib daca nu a unei uniuni
de triburi.
Oroles este ultimul mare rege get. Pompeius Trogus, ne spune foarte
laconic ca prin regele Rubobostes, centrul puterii geto-dace se muta din Campia
Munteniei in Transilvania, moment ce pregateste marii regi daci ce vor urma.
Sursa
Asupra
religiei daco-geţilor, informaţiile cele mai ample le-a lăsat Herodot.
"Iată în ce fel se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu
mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis – divinitatea lor – pe care unii
îl cred acelaşi cu Gebeleisis. Tot în al cincilea an aruncă sorţii, şi
întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul îl trimit ca solie la Zamolxis,
încredinţându-i de fiecare dată toate nevoile lor.
Trimitere solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la
rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii, apucându-l de mâini şi de
picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i
vânt, îl aruncă peste vârfurile suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns,
rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl
învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el trimit
după un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă. Când tună
şi fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi
îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun alt zeu afară de al lor".
După descrierea acestui sacrificiu ritual, Herodot vorbeşte despre
Zamolxis:
"După câte am aflat de la elenii care locuiesc în Hellespont şi în
pont, acest Zamolxis, fiind om ca toţi oamenii, ar fi trăit în robie la Samos ca
sclav al lui Pythagoras, fiul lui Mnesarhos. Apoi, câştigându-şi libertatea, ar
fi dobândit avuţie multă şi, dobândind avere, s-a întors bogat printre ai lui.
Cum tracii duceau o viaţă de sărăcie cruntă şi erau lipsiţi de învăţătură,
Zamolxis acesta care cunoscuse felul de viaţă ionian şi moravuri mai alese decât
cele din Tracia, ca unul ce trăise printre eleni şi mai ales alături de omul cel
mai înţelept al Elladei, lângă Pythagoras, a pus să i se clădească o sală de
primire unde-i găzduia şi îi ospăta pe cetăţenii de frunte; în timpul ospeţelor,
îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii lor în veac nu vor muri,
ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de
toate bunătăţile. În tot timpul căt îşi ospăta oaspeţii şi le cuvânta astfel,
pusese să i se facă o locuinţă sub pământ. Când locuinţa fu gata se făcu nevăzut
din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încăperilor subpământene, unde stătu
ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l
jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor şi
aşa îi făcu Zamolxis să creadă în toate spusele lui".
Descoperirile arheologice şi studiile recente au adus textului lui
Herodot completări şi rectificări.
Că Zamolxis ar fi fost la origine întemeietorul unui cult iniţiatic
şi mistic, un personaj istoric real, un taumaturg şi un reformator care ulterior
a fost divinizat, este o ipoteză acceptabilă. Diodor din Sicilia îl situează
alături de ceilalţi doi mari întemeietori de religii ai omenirii, Zarathustra şi
Moise. Că ar fi fost un sclav al lui Pitagora – este însă o legendă naivă,
repetată şi de Strabon (VII, 3, 5) şi respinsă chiar de Herodot, care era
convins că "acest Zamolxis a trăit cu multă vreme înaintea lui Pythagoras" (IV,
96). Iar V. Pârvan, respingând această legendă, consideră total greşită ideea
grecilor că daco-geţii ar fi fost adepţii teoriei pitagoreice a tempsihozei.
Dar o asemenea legendă s-a putut naşte tocmai pentru că anticii
greci credeau că au sesizat asemănarea dintre Pitagora şi Zalmoxis, atât în ce
priveşte doctrina, cât şi practicile cultului. Daco-geţii credeau într-o
existenţă fericită după moarte; nu, propriu-zis, în "nemurirea sufletului", căci
nimic nu ne îndreptăţeşte să presupunem că ar fi cunoscut ideea de "suflet", în
sens spiritual. "Nu poate fi vorba de o concepţie superioară de prelungire ori
transformare a vieţii, în formă spirituală, ca suflet absolut imaterial, ci
numai de o trăire fără de sfârşit, deplin conştientă şi identică celei
pământeşti, cu deosebirea că se adăugau fericirile unei îndestulări desăvârşite,
cu toate bunătăţile" (I. I. Russu).
Privită sub raportul practicilor de cult, religia daco-geţilor era o
religie iniţiatică şi misterică. Pentru această religie, caracteristic era actul
iniţiatic al retragerii temporare în ceea ce semnifica "cealaltă lume", şi anume,
într-o locuinţă subterană sau într-o grotă. De asemenea, semnificative pentru
concepţia religioasă şi practicile cultice geto-dacice – şi din nou confirmate
de Herodot – erau şi banchetele rituale ale asociaţiilor religioase secrete pe
care le formau iniţiaţii. Aceste practici de cult sunt atestate în lumea
tracilor din sudul şi nordul Dunării.
Aşadar, daco-geţii credeau că atât cei iniţiaţi cât şi uraşii lor
chiar (cu alte cuvinte: oaspeţii chemaţi de Zamolxis la ospăţul ritual), "nu vor
muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte
de toate bunătăţile". Această credinţă într-o post-existenţă în forme materiale
analoage vieţii terestre – credinţă pe care o întâlnim şi la egipteni, la perşi,
la celţi sau la germani – dovedeşte nivelul superior al gândirii religioase a
daco-geţilor.
Religia lor era politeistă, - la fel ca religia tuturor popoarelor
indo-europene. Era adorat în Dacia şi un zeu al războiului (echivalentul lui
Ares sau Marte), căruia – după mărturia lui Iordanes – geţii îi jertfeau
prizonieri prinşi în război, "socotind că zeul războaielor trebuie împăcat prin
vărsare de sânge omenesc". De asemenea, acestui zeu – întocmai ca la celţi – i
se jertfeau primele prăzi de război: "lui i se atârnau pe trunchiurile arborilor
prăzile de război cele dintâi".
Ca divinităţi feminine, se pare că daco-geţii aveau şi o zeiţă a
focului vetrei, a focului sacru, - deci învestită cu atribute asemănătoare celor
ale Vestei la romani. Mai certă pare existenţa la daci a unei zeiţe Bendis,
zeiţa Lunii, a pădurilor şi farmecelor, a vrăjilor,menţionată şi de Herodot şi
Strabon, corespunzând deci Artemidei grecilor şi Dianei romanilor; imaginea ei (presupusă)
apare în mai multe reprezentări plastice descoperite până în prezent. Lexiconul
grec dintr-o epocă târzie menţionează printre zeiţe şi pe soţia lui Zamolxis, cu
nume identic celui al soţului ei.
O singură dată numit de autorii antici (şi anume de Herodot) apare
Gebeleizis, zeul furtunii şi al fulgerului. Probabil că la început Gebeleizis
fusese un zeu al cerului. De cultul lui era legat şi ritul tragerii cu arcul în
nori în timpul furtunii – dar nu pentru a-l "ameninţa" pe Gebeleizis, ci desigur
că pentru a speria puterile demonice – Până la urmă, printr-un sincretism
religios, Gebeleizis a ajuns să fie confundat (la o dată imprecizabilă) cu
Zamolxis, contopindu-li-se atributele.
Zamolxis însă, divinitatea chtoniană, a rămas – cel puţin, începând
din secolul lui Herodot – divinitatea supremă a daco-geţilor. După unii autori,
"Gebeleizis îi disputa domnia asupra împărăţiei umbrelor. În virtutea anumitor
schimbări survenite în religia lor, o parte dintre geto-daci începuseră să
creadă că la Gebeleizis şi nu la Zamolxis merg cei care părăsesc lumea
pământească". Alţi autori admit că "cele două divinităţi, iniţial distincte, să
se fi contopit; dar nimic nu ne îndreptăţeşte să-l transformăm pe Zamolxis, zeu
suprem, într-o divinitate urano-solară".
Concluzia cea mai plauzibilă este bazată pe însăşi etimologia (în
general acceptată) numelui divinităţii: în limba tracă cuvântul zamol
înseamnă "pământ". Zamolxis era izvorul vieţii, zeul vegetaţiei, al reînvierii
naturii, atributele lui erau legate de creşterea vitelor şi rodul ogoarelor. Ca
zeu al roadelor pământului, domnia lui se extindea şi asupra împărăţiei morţilor,
rămânând totodată iniţiatorul şi divinitatea care patrona cultul iniţiatic. "Din
noţiunea de pământ dătător de viaţă şi belşug a fost plăsmuită figura
unei zeităţi cu trăsături şi facultăţi umane.
La aceste elemente ale religiei daco-geţilor se mai adaugă şi
străvechi componente naturiste, atestate iconografic din ce în ce mai frecvent
în noile descoperiri arheologice. Apar figurate pe diverse piese din tezaur
imagini – asociate cu simboluri sacre – de şerpi, cerbi, ţapi de munte, un
grifon în luptă cu un leu, cu un cerb, cu o pasăre, ş.a.m.d. – "imagini
împrumutate poate, la origine, din iconografia şi mitologia iraniană". – Pornită
de la un asemenea stadiu primitiv naturist, religia daco-geţilor a ajuns în
scurt timp "la un nivel de spiritualizare mai înalt decât toate celelalte
religii înrudite ale popoarelor învecinate, şi cu trăsături de o accentuată
etică".Sursa
